Datând partea inamicului 2

Dovezile existente în acest moment sugerează mai degrabă că Germania nazistă Reichul German se pregătea pentru un război de uzură de lungă durată, în niciun caz un război rapid de manevră. Articol principal: Planul Dyle. Armata a VII-a urma să apere aliniamentul Escaut și să colaboreze cu forțele olandeze. Nu există nicio dovadă cu privire la dezvoltările teoretice sau în ceea ce privește pregătirile industriale care să susțină existența unor planuri făcute pe termen lung [38] [39].

datând partea inamicului 2

Nu există nicio referință explicită asupra unei asemenea strategii, operațiune sau tactică în planurile de luptă germane. Nu există nicio dovadă cu privire la dezvoltările teoretice sau în ceea ce privește pregătirile industriale care să susțină existența unor planuri făcute pe termen lung [38] [39].

Dovezile existente în acest moment sugerează mai degrabă că Germania nazistă Reichul German se pregătea pentru un război de uzură de lungă durată, în niciun caz un război rapid de manevră. Estimările greșite ale lui Hitler din au împins țara în război într-un moment în care nu era pregătită complet. În aceste condiții Marele Stat Major german a trebuit să găsească soluții pentru obținerea unei victorii rapide, mai înainte ca superioritatea materială și economică a aliaților să-și spună cuvântul.

În mod clar însă, nu acestea fuseseră intențiile inițiale [40]. Mai degrabă, a fost un act operațional disperat pentru ieșirea dintr-o situație strategică disperată.

Nu a fost cauza ci mai degrabă consecința victoriei. Belgienii nu au permis francezilor să le inspecteze pozițiile defensive decât în martiecând un general de brigadă în civil a putut să viziteze, din automobil, instalațiile de apărare ale țării [13] Maurice Gamelincomandantul suprem francez, a sugerat ca, atâta vreme cât Germania era încă prinsă în luptele din Polonia, aliații să folosească Țările de Jos ca pe o trambulină pentru lansarea unui atac împotriva naziștilor.

Guvernul francez a refuzat însă să ia în considerație un asemenea plan [42].

De partea franceză au participat 98 de divizii 70 dintre ele formate din rezerviști și 2. Lor li s-au opus 43 de divizii 32 formate din rezerviști și nicio unitate de tancuri.

Francezii au înaintat până la fortificațiile cu încadrate cu efective scăzute ale Liniei Siegfried. Armata franceză ar fi reușit fără eforturi prea mari să străpungă linia subțire defensivă germană, dar au așteptat până când germanii au organizat contraofensiva, preferând în cele din urmă să se retragă pe pozițiile de plecare în octombrie [43].

datând partea inamicului 2

Articol principal: Planul Dyle. Considerentele strategice au impus aliaților să înainteze și să lupte pe teritoriul belgian atunci când germanii au atacat în vest. Guvernul britanic a cerut, cu insistență, ca țărmul flamand să rămână sub controlul aliat, ceea ce ar fi permis menținerea supremației navale a Royal Navy în Canalul Mânecii. Francezii au considerat că ofensiva germană trebuie oprită cât mai departe posibil în est, ca să împiedice desfășurarea luptelor pe teritoriul francez.

În cele din urmă, hotărârea luată de Gamelin, de înaintare și acceptare a luptei pe teritoriul Belgiei, s-a bazat pe convingerile sale că armata franceză nu ar fi fost capabilă să învingă într-un război al acțiunilor mobile pe un teatru de operațiuni vast ca cel al Franței.

Frontul din Belgia era mult mai îngust și ar fi permis respingerea atacului german. Gamelin a susținut că înaintarea până pe linia defensivă a râului Dijle Dyle și organizarea unei puternice poziții fortificate aici i-ar fi împiedicat pe germani să cucerească regiunile industriale belgiene [44]. Gamelin nu era o personalitate puternică, capabilă să își impună voința. Aceasta ar fi presupus înaintarea francezilor pe teritoriul olandez [46]. Armata a VII-a urma să apere aliniamentul Escaut și să colaboreze cu forțele olandeze.

Armata belgiană trebuia să apere linia Ghent - Antwerp. Belgienii urmau să fie sprijiniți de corpul expediționar britanic, care trebuia să apere secțiunea frontului de la est de Brusselsde la Wavre la Louvain [47]. Gamelin a înțeles că germanii aveau să încerce să străpungă liniile aliate cu ajutorul unei mari concentrări a forțelor mecanizate.

Germanii aveau șanse reduse să străpungă Linia Maginot de pe flancul drept al aliaților și să le încercuiască forțele [48]. Singurul punct slab al aliaților rămânea centrul frontului, dar acesta era acoperit în mare parte de obstacolul natural al râului Meuse. Tancurile puteau fi folosite doar limitat în apărarea pozițiilor de-a lungul cursului râului. Gamelin a hotărât să își concentreze aici o jumătate din forțele blindate, fiind convins că greul atacului german se va da pe câmpiile belgiano-olandeze [48].

Gamelin considera că dacă germanii ar fi încercat să forțeze cursul râului Meuse printr-un masiv atac de infanterie, belgienii datând partea inamicului 2 fi reușit să se apere cu succes.

Mai mult chiar, chiar în condițiile în care un asemenea atac ar fi fost încununat de succes, victoria germană ar fi fost obținută cu un mare efort și după o perioadă de timp foarte îndelungată.

Gamelin nu a luat în considerație nicio altă posibilitate de atac, ca de exemplu o străpungere a frontului în sud și ca urmare nu a făcut niciun fel de pregătire pentru evacuarea rapidă a forțelor aliate din Belgia [49].

  1. Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” - Wikipedia
  2. Nimeni nu poate căpăta o clasă superioară, dacă nu este decorat cu clasa III.
  3. Поскольку ее дискомфорт был полностью его виной, он протянул ей свой плащ, не сказав ни слова.
  4. CODUL JUST 20/03/ - Portal Legislativ

Gamelin și-a susținut planul în ciuda unor critici repetate din partea subordonaților săi. Gaston Billotte și Alphonse Joseph Georges comandanți ai unor mari grupuri de armate se numărau printre cei mai hotărâți critici ai planurilor lui Gamelin. Georges a subliniat punctul slab al planurilor șefului său.

datând partea inamicului 2

El a sugerat că Gamelin era prea sigur că planul german ar fi presupus ca principalele bătălii să fie date în Olanda și Belgia. Georges afirma că Gamelin prindea armatele aliaților în capcana Țărilor de Jos.

Mai mult chiar, el a sugerat că un atac în Belgia putea să fie doar o diversiune. În acest caz, dacă forțele principale aliate erau cantonate în Belgia, exista posibilitatea ca atacul principal german să fie dat în centru, pe frontul dintre Meuse și Moselle, front care ar fi fost complet lipsit de resurse pentru respingerea atacului [50].

datând partea inamicului 2

Întreaga planificare strategică aliată a căzut în sarcina francezilor. Britanicii au acceptat statutul de partener secundar în alianță și au fost de acord cu toate propunerile francezilor [51]. Spionajul aliaților[ modificare modificare sursă ] În iarnapersonalul consulatului belgian din Cologne a anticipat liniile principale ale planului lui von Manstein. Bazându-se pe informații secrete, belgineii au înțeles că forțele germane se concentrau de-a lungul frontierelor belgiană și luxemburgheză.

Belgienii au căpătat convingerea că germanii aveau să atace prin regiunea Ardennes și să se îndrepte spre Canalul Mânecii pentru izolarea armatelor aliate din Belgia de restul Franței.

Diplomații belgieni au anticipat corect planurile germane pentru folosirea trupelor aeropurtate parașutiști și infanterie îmbarcată în planoare în spatele liniilor aliate.

Aceste analize nu au fost însă considerate demne de luat în seamă de către planificatorii militari francezi sau britanici [52].

În martieserviciile de contrainformații elvețiene au aflat de prezența a șase sau șapte divizii blindate la frontiera germano-belgiană.

Adolf Hitler sperase ca Franța și Regatul Unit să accepte în cele din urmă ocuparea Poloniei așa cum făcuseră în cazul Cehoslovaciei și să accepte semnarea unei păci. Pe 6 octombrie, el a făcut o ofertă de pace celor două puteri occidentale.

În zonă au mai fost identificate și alte unități motorizate. Serviciile specializate franceze au fost informate de datând partea inamicului 2 piloții avioanelor de recunoaștere cu privire la lucrările de construire a podurilor de pontoane peste râul Ourla frontiera germano-luxemburgheză. Atașatul militar francez din Berna a transmis în țară informații cu privire la atacul german care avea să aibă loc la Sedan în perioada 8 — 10 mai.

Raportul său era datat 30 aprilie. Toate aceste informații nu au avut vreun efect asupra lui Gamelin [53]. Nici rapoartele primite de la Vatican sau fotografiile aeriene ale avioanelor de recunoaștere franceze care prezentau coloana de 60 km a vehiculelor blindate germane de la granița germano-luxemburgheză [13] Efective[ modificare modificare sursă ] Germania a mobilizat efective însumând 4.

Dacă se iau în calcul forțele staționate în Polonia, Danemarca și Norvegia, forțele terestre mai dispuneau de aproximativ 3. Aceștia erau încadrați în de divizii, dintre care urmau să participe direct la ofensivă, iar restul de 42 erau plasate în rezervă [55].

Forțele germane din occident au mobilizat pe front, în mai și iunie, în jur de 2. Adevărul este că, spre deosebire de ceea ce sugerează legendele blitzkrieg, forțele terestre germane nu erau motorizate în totalitate. Prin comparație, forțele franceze dispuneau de Cea mai mare parte a vehiculelor de aprovizionare germane erau, de fapt, căruțe trase de cai [58].

Bătălia Franței

În unele cazuri, gradul de echipare al diviziilor germane din era inferior celui al armatei germane din [59]. Înarmata germană era doar parțial modernizată. Dispunerea operațională a forțelor terestre[ modificare modificare sursă ] Forțele terestre germane erau împărțite în trei grupuri de armate.

Sichelschnitt nu a fost folosit în limbajul militar german, fiind de fapt o traducere a caracterizării operațiunii germane date de Winston Churchill [60]"Sickle Cut" sau "armoured scythe stroke". Acest grup era compus din trei armate ale Wehrmachtului — 4, 12 și 16 — și trei corpuri de tancuri Panzer.

Grupul de Armată B comandat de Fedor von Bock era compus din 29 de divizii, din care trei blindate, și avea ca obiectiv să înainteze prin Țările de Jos și să atragă în cursă unitățile nordice ale aliaților, pe care să le izoleze mai apoi într-o pungă. Grupul era format din armatele Wehrmacht 6 și Grupul de Armată C comandat de Wilhelm Ritter von Leeb era compus din 18 divizii și trebuia să prevină o eventuală încercare a aliaților de ocolire prin flanc cu pornire de pe Linia Maginot.

Grupul trebuia să execute atacuri asupra instalațiilor defensive ale Liniei Maginot și de-a lungul Rinului. Wilhelm Ritter von Leeb comanda 2 armate — 1 și 7 [62]. Comunicațiile[ modificare modificare sursă ] Marele avantaj al germanilor era reprezentat de comunicațiile radio [63].

Toate tancurile germane erau dotate cu aparate de emisie recepție radio, care permiteau comunicarea necriptată între unități.

Dotarea cu radiouri permitea comandanților tancurilor germane să răspundă rapid la modificările constante ale situației de pe câmpul de luptă. Comunicațiile fără fir permiteau executarea unor modificări de ultim moment ale tacticii și adaptarea la situația reală de pe front într-un mod mult mai rapid decât inamicii. Unii dintre comandanți au considerat capacitatea de comunicarea rapidă drept cea mai importantă contribuție la conducerea luptelor [63].

În rândul unităților de tancuri, exercițiile de comunicare radio au fost considerate mult mai importante decât cele pentru îmbunătățirea preciziei tirului [63]. Comunicațiile radio le-a permis echipajelor tancurilor germane să își coordoneze acțiunile colective, să se sprijine reciproc și să își concentreze puterea de foc în atac sau defensivă. În acest fel, unitățile germane de tancuri au depășit avantajul blindatelor franceze, superioare ca număr și echipare, amplasate însă în grupuri mici de sprijin ale unităților de infanterie.

Francezii nu erau dotați cu aparate de emisie-recepție, ordinele fiind transmise prin viu grai, iar avantajul comunicațiilor radio avea să se dovedească crucial în momentele decisive ale luptelor [63].

Rețeaua de comunicații radio permitea comunicarea dintre echipajele tancurilor și comandament, dar și comunicația — limitată — cu forțele aeriene și terestre.

Aceasta se acorda prin decret regal și se purta pe umărul stâng, la capătul epoletuluide către toți militarii corpului în orice împrejurare, cât timp erau în activitate într-o unitate decorată cu una din cele patru distincții, făcând parte din uniforma corpului.

Ulterior, prin Decretul Regal nr. Prin Decretul Regal nr. Noul ordin a fost acordat doar pentru fapte de arme săvârșite după 23 august Clasa I sub formă de placă avea dimensiunea crucii de 60 mm având încrustate pe brațul vertical coroana regală, cifra regelui Ferdinand.

Se purta pe partea stângă a pieptului. Clasa a II datând partea inamicului 2 aceleași dimensiuni ale crucii, pe avers având încrustate pe brațul vertical coroana regală, cifra regelui Ferdinand iar pe revers, în centru anul Crucea era surmontată de coroana regală de care, printr-un inel se prindea panglica de culoare vișinie, lată de 37 mm cu margini aurii de 3 mm.

Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”

Ordinul clasa a II-a se purta atârnat de panglică la gât. Clasa a III avea crucea de 40 mm, pe avers si revers cu aceleași încrustații ca la clasa a II-a și se prindea de panglică printr-un inel. Se purta atârnat pe partea stângă a pieptului.